L-am întâlnit pe Cezar Pârlog într-o seară cu cireși înfloriți, ca în povestea de dragoste a Anei și a lui Carol Davila. Am profitat de timpul frumos și de bucuriile olfactive ale Cotroceniului și l-am reținut pe Cezar preț de câteva ore în care am discutat despre cărți, flori, fete, filme și edituri. Ce am aflat – în rândurile de mai jos!

1.       Cum este omul Cezar Pârlog? Ce îți place să faci?

Cetățeanul de care zici, e la fel cam ca toți ceilalți. Doar că puțin cam corect, și nu din teamă de vreo instanță superioară. Așa, pur și simplu, prin definiție. Momentan, și poate-i doar unul dintre momentele alea cumva normale de restriște de pe la jumatea vîrstei finale pe care mi-o doresc, contrazisă temeinic de statisticile cu durata medie de supraviețiuire prin România, nu cred că-mi place mai nimic. Fie, hai să încerc ceva. Deci, îmi place să las timpul să treacă pe lîngă mine, să bat străzi cu case vechi și copaci înfloriți, pe rînd, liliac, magnolii, acum iasomie, soc, salcîm, va urma teiul, să merg la vreun meci de handbal fete ori să încerc să mai scriu oarece. De regulă texte proaste în care ridic elogii eternului feminin cu picioare oneste. „Drept pentru care” sînt unanim pus la colț, uneori chiar pe coji de nucă. Oare așa pățea și Brumaru?!…

2.     De cît timp scrii și ce anume te-a motivat să o faci? Acum ce te motivează?

 Mai serios, imediat după anul de cotitură în care am făcut 33 de ierni, vârsta hristică în care am schimbat orașul, slujba și familia. Apoi am fost parașutat pe la un trust de presă, unde n-am făcut numărul de pureci dorit de mine, nimerind o perioadă dificilă în care deja dispăreau pagini și chiar publicații întregi. Așa că nu a prea depins de mine. Am plecat de-acolo și am început să mă dezvolt. Articole sporadice prin reviste obscure, unele scoase pe hîrtie de către amici pe banii lor de buzunar. Apoi prin niște publicații cu nume mai grele. Au venit niște premii literare de mic răsunet, un curs de scriere apoi un calup de 5 cărți apărute în 6 ani prima și cu un premiu național prins în piept, toate cu grămezi de cronici, multe dintre ele serioase și pe hîrtie bună, uneori chiar și pe de-aia color.

Ce m-a motivat? Păi poate a trebuit să găsesc și eu un domeniu în care să fiu bun și să mă dezvolt. Încă nu e clar dacă într-adevăr am dat de el, aștept să se strîngă zece ani de scriitură, sau zece cărți, să mă adun, să clarific și treaba asta. În orice caz, cred că după acei zece ani, indiferent de rezultat, voi trage pe dreapta, îmi voi pune picioarele pe birou, voi aprinde un trabuc și nu voi mai face nimic. Bănuiesc că merit puțină odihnă. Bine, recunosc, m-au motivat plăcerea, bucuria pe care le aveam atunci cînd băteam cîmpii scriind, elucubrînd și aberînd, rîzînd de unul singur cu zgomot nedisimulat, uneori cu îndoieli serioase versus sănătatea mea mintală și rușinat de vecinii care mă auzeau hohotind, deseori pe la ore mici, deh, pereți subțiri, bloc comunist. Și toată desfășurarea asta de forțe și decibeli doar recitind și șlefuind, șmirgheluind chiar, lucrînd la scrieri. Adică totul făcut numai în folosul meu personal. Egoism total! Firește că sînt faine și lansările, aprecierile celor care recunosc sincer că te citesc cu plăcere și le place cum scrii, fără ca măcar să le faci cinste cu o bere sau, după caz, cu o coffă, ba chiar ei să fie cei care îți fac onoarea asta. Bine, uneori mai apar și alte daruri. Dar să nu divagăm. E fain și cînd te recunoaște cineva pe la cîte-un tîrg de carte, pe stradă ori în metrou, asta încă nu s-a întîmplat, chiar dacă am scris într-o poveste, îmi asum neadevărul, dar aștept, ori cînd ți se cer bani pe Facebook, toată lumea știind clar că tu ți-ai luat din scris și drepturi de autor trei Panamere, Porschele ăla super!, e drept că una e verde, au dat-o mai ieftin, că pe majoritatea le ții pe trotuarul din fața vilei, în garaj nu mai ai loc, le-ai scos pentru că nu ți-a încăput a doua șalupă de Dunăre. Ok, te-ai dat cu ea și pe mare, chiar dacă n-ai decît brevet fluvial. Sau cînd ți se cer sfaturi de scriere, să corectezi și să apreciezi texte, să scrii scrisori care să aducă înapoi iubite urîte, dar care fac musaca bună, ori să dai sfaturi în dragoste. Pentru că, e lucru știut, asta înseamnă să fii scriitor!

3.       Pana unde merge partea rebelă a lui Cezar Parlog?

Aici chiar că nu știu ce să vă răspund, întind și eu coarda cît se poate, mi-am depășit orice așteptare, bat cîmpii cu brio, surle, tîmbițe, tiraje și cronici bune, lansări și alte chestii faine. Și încă ține. Așa că, următoarea carte, dacă editurile vor întoarce și fața nevăzută spre mine și le vor ține brăcinarii, va fi una și mai supercalifragilistică. Adică nimeni nu va înțelege nimic și chiar voi profita de prezența dvs, să las aici un număr de telefon și o adresă de mail, ca, în cazul în care cineva va înțelege ceva, să mă contacteze, ne întîlnim, berile le dau eu, numai să-mi explice și mie despre ce este vorba, să știu și eu ce să zic pe la lansări și alte eventuri. Pe bune! Adevărul e că asta-i chiar o treabă faină. Păi, dacă scrii normal și lumește, omul a dat foaia, terminat capitolul ori cartea, a înțeles ideea, totul e clar și merge mai departe. Adică în zece minute nici nu mai știe de tine, nu mai exiști și își vede de treburile de serviciu, casnice ori bahice, de la job sau de acasă. Bine, fie, sau de la amantă! Păi, cu totul alta e treaba dacă a terminat un text și nu înțelege nimic, nici o iotă. Absolut! Vid, infinit, mortua est! Mai merge trei sau douășpatru de kilometri, total treișdouă de stații de metrou rumegînd micul meu text, întrebîndu-se ce a vrut să spună autorul. Ba chiar, atunci cînd absolut accidental, se întîlnește cu cîte un prieten bun, fost frate de cruce în copilărie, pînă a fugit cu iubita lui dintr-a patra, na, că tocmai ăsta i-a ieșit în cale, eu ce pot să fac?, doar mă minunez și mă bucur, cum dracu’ s-au întîlnit ăștia după patrușcinci de ani?!, îl pune și pe el în temă cu chestia tocmai citită, poate îi dă și cartea, e normal să uite de ranchiună, sau, în cel mai rău caz, ăla își notează titlul și autorul ca să  o caute pe net ori, chiar e mai bine, o ia de la Cărturești carusel, deși ăia au prețul mai mare, mai trebuie să ia și autobuzul pînă acolo. Firește că nici el nu va înțelege nimic, îi va povesti soției, ea se va consulta cu copii, așa-s mamele, mai apropiate de progenitutri, aia vor lua ideile sau măcar cartea la slujbă și pe la școli, și așa voi ajunge eu, Cezar Pârlog, un „autore” unanim cunoscut. Cum era și cu rivoluția ceia veche, cum nu știi, cu popa ăla catolic, „Azi în Timișoara mîine-n toată țara!”

4.       Cum îți simți carțile? Ești creatorul lor sau ele se scriu prin tine?

Adică cum, „Cum le simt?” Dacă știu care e cea mai bună ori ce? Da, opera mea de căpătîi și doctoratul meu într-ale scrisului, cum îmi place să spun și chiar am mai și zis-o, este Ce mult te-am iubit! O bijuterie de carte cu 109 tablouri ultrascurte, majoritatea din trei, patru fraze, în care, cu șapte cuvinte înainte de final, nici prin gînd nu bănuiești unde se va ajunge la sfîrșit. Artă și precizie, frate!, adică flash-fiction. Și cu o cheie, ascunsă șmecher în final. Firește că doamnele vor fi mai impresionate, și cu bun temei, de Life stuff sau Învățături perntru Andreea, o poveste cu substanță, pe alocuri tristă, în care tot la final am ascuns textul de rezistență care dărîmă, sau cel puțin cutremură bine, eșafodajul construit în mintea cititorului.

Normal că-s creatorul lor și tăticul lor spiritual, cine altcineva ar putea să fie? Nu le-am scris eu? Bine, dacă tot m-ai întrebat, am să-ți fac o confesiune. Dă urechea mai aproape, ca o voi spune în șoaptă, să nu audă multă lume, risc să fiu asasinat, nu o să se mai audă de mine decît cînd se va topi calota glaciară de la poli. Uite, eu am descoperit că uneori sînt un mic Dumnezeu. Nu știu dacă treaba asta se întîmplă și cu alții. Deci, la un moment dat, o persoană apropiată a avut o mare problemă de sănătate. Urîtă rău. Ei bine, eu, în textul meu, i-am pus cruce, chiar am înmormîntat-o și am ajuns cu scrisul chiar la vreo trei ani după, cînd, după o metamorfoză de doi ani jumate, a apărut adultul de cărăbuș. Nu, nu ileana gîndacul de trandafir, ăla-i altceva, e drept tot un coleopter drăguț. Apropo, știi că așa-mi ziceau colegii de la generală? Auzi tu, „coleopter”! Dar să revin. A ieșit o super pove, care a luat premiul lunii în Gazeta SF si a apăut instantaneu în Luceafărul, la momentul în care eu încă nu scrisesem nimic, eram un necunoscut cert și fără viitor temeinic la bază. Da, a luat și premiul național Marin Preda. Bine, pe vremea lui Ceașcă dacă apăreai în Luceafăr aveai deja eticheta de scriitor pe frunte, umăr sau pe oriunde voiai tu să o afișezi. Adică în funcție de material, pe unde prindea mai bine lipiciul, că așa era atunci. Eu, de exemplu, foloseam Pelicanol. Firește că i-am citit textul, era fată deșteaptă, chiar l-a apreciat. Ei bine, după vreo doi ani, persoana a plecat pe altă lume, acolo unde eu o „trimisesem” încă de cînd era în viață. Adică, cum ziceam, scriitorul este uneori un mic Dumnezeu. Uite, mai știu un caz. Am scris eu cu niște ani în urmă un text chiar bunuț, în top 5 ever pentru mine și, poftim comédie!, mai an, o idee principală din el mi-a devenit reală în viața de zi cu zi. Bine, acum a fost ceva fff fain, nu zic ce! Deci trebuie să cam am mai grijă cu ceea ce iese de sub peniță, după cum am zis, au fost cazuri…

5.       Flori, fete, fițe sau băieți?

Flori, desigur, mai ales primăvara cînd natura se trezeste la viață, grădina botanică mi-e aproape și bună prietenă, desigur fete, mereu, „cherchez la femme!”, cum spuneau grecii vechi J fițe cam puține, mult mai în deficit decît cum ar accepta societatea de azi pentru o modestă normalitate, dar, ce sa-i faci, ăsta-i materialul clientului… Băieți? Nu cred. Sînt ușor reținut și puternic retrograd.

6.       Care a fost un moment dificil în viața ta de scriitor?

Nu cred că au fost dintr-astea. Poate de acum încolo să urmeze, Doamne-feri! Bine, e greu cu librăriile care nu prea sînt, îți arogă nemeritat procente multe, se consideră un despot luminat, cu cititorii care sînt în deficit și cu tirajele mici, dar mergem înainte, tîrîș-grăpiș. „Prin noi inșine!”, așa după cum spuneau și liberalii antebelici, cred. Să fiu corectat de greșesc, politichia asta nu mă mai prinde de ani buni.

        7.       Poate un scriitor să trăiască decent facând doar ceea ce îi place, și anume să scrie?

Desigur că nu. Bine, dacă mai are altă profesie, pînă și Cărtărescu dispune de așa ceva, stipendii, pensii și alte chestii, prin familie sau prin împrejurimile casei, sigur că se poate supraviețui. Dar trăind numai din asta, din scriitura proprie, cu toate articolele pe care le poate publica într-o lună și cu tirajele minimaliste de la noi, absolut nu. Adică categoric!

8.       Ce avanraje consideri ca au scriitorii tineri în fața celor experimentați? Dar dezavantaje?

 În primul rînd, cele două variante nu se exclud. Pot fi, în același timp și tineri și experimentați și reciproca, din păcate mai des întîlnită, purii și mai puțin pricepuți într-ale scrisului. Spun asta pentru că în regimul self-publishing orice persoană cu vise poetice ori blogger cu trei postări și cu tot atîtea vizualizări pe zi visează, măcar în nopțile cu lună plină, că deja i se cuvine viitorul Nobel pentru literatură și își actualizează mentalitatea în consecință. Și încă ceva: atunci cînd manuscrisul îți ajunge la o editură, la o publicație ori în fața juriului unui concurs, niciunde numele nu este însoțit de vîrstă. Atuul cvasiapreciat, rîmîne cel al valorii creației scrise.

9.       Ce urmează? Ce pui la cale în viitorul apropiat?

Încerc să duc „Ce mult te-am iubit!” pe piața latino-americană. Merită din plin, iar genul este gustat prin acea zonă etno-folclorică în care, dacă nu mă înșel, flash fiction-ul este  consacrat sub numele de microrrelatos. Apoi alte eventuri, lansări și relansări, acum urmează Tîgul de carte Librex, Iași, apoi ceva pe la o librarie din Mangalia, alt un tîrg de carte la Alba Iulia, o acțiune pe la Muzeul Dunării din Brăila, și de văzut ce reușesc cu aiureala de carte despre care am pomenit mai devreme. Chiar că ar merita să fie lansată și ea la apă. Vedem însă ce vor spune editurile.

10.   Sunt un scriitor tînar la început de drum. Ce sfaturi mi-ai da?

Să scrii bine, să ai o poveste fascinantă care să-i surprindă pe cititori, care să nu mai lase cartea din mînă pînă la final, ori să consemnezi povești banale, dar să joci măiastru cuvintele, construind fraze în care cititorul să rîdă de cîte șapte ori. Să-și facă cruce și să aibă serioase îndoieli despre sănătatea mintală a autorului. Uite, așa cum face Jonas Jonasson în „Analfabeta care știa să socotească”. Să trimiți texte la concursuri și la publicații, să citești mult, să nu ocolești chiar toate cronicile literare, să ai un lexic bogat și, cumulativ, mereu alături la biroul de lucru, un teanc de dicționare: de sinonime, neologisme, arhaisme, locuțiuni și, neapărat un DOOM, în ultimă ediție. Și răbdare. Sau, după caz, tutun. Dacă este și puțin noroc, măcar posteritatea te va descoperi.

Cu drag,

Daniela