Avem nevoie de oameni deschiși și oameni încrezători. De oameni pasionați, care inspiră. Și de poveștile lor. Un astfel de om este Alexandra Coravu.

Am remarcat forța cuvintelor ei în cadrul primului Campionat de Discursuri Online by Speakings, unde a fost speaker finalist. A câstigat locul II, ca mai apoi să facă parte din echipa de traineri a campionatului.

Alexandra are acel “quelque chose” inefabil care transmite prospețime atât prin ecran, cât și prin prezența ei live, pentru că de îndată ce o cunoști îți dai seama că este un om în slujba oamenilor și a creativității cu sens.

Și-a petrecut o parte din carieră în radio, iar apoi întelept a purtat ca un coș cu flori, cunoștintele sale în domenii ca public speaking, coaching, training – dăruind.  Povestea ei în arta frumoasă a comunicării începe în liceu, cand s-a înscris în echipa de debate. Precum punctează și ea: “Mă consider o persoană norocoasă: de când mă știu, am avut șansa de a întâlni oameni-far, care mi-au deschis inima și mintea, fiindu-mi sprijin în evoluția mea. Ei m-au inspirat să-mi găsesc misiunea: la rândul meu, astăzi le sunt sprijin oamenilor, de la mic, la mare, în călătoria lor de dezvoltare. Prin coaching, training, mentoring sau ca speaker, susțin oamenii să își descopere și să își manifeste potențialul maxim.”

Participarea Alexandrei ca speaker pe scena Tedx Băneasa a fost un vis împlinit, dar și muncit. Am fost în sala și abia așteptam să aud frânturi din parcursul și devenirea sa. Îl puteți urmări și dvs. AICI.

Acum Alexandra este invitată la Interviurile “Cuvinte Potrivite” și tare mă bucur! Un interviu plin, consistent, cu insight-uri din culise trăite și testate de invitata noastră în medii de creștere, pe care eu le numesc, medii-maraton, pentru că te antrenează să fii un om și un profesionist mai bun.

Bună Alexandra! Povestim impreuna despre tine 🙂

1. Cum a fost copilaria ta? Povestește-ne câteva întâmplari amuzante / care te-au marcat / care ți-au rămas în suflet? Și totodata cine a fost Alexandra în copilărie și cine este astăzi?:)

Bună, Daniela și mulțumesc mult pentru oportunitatea asta. Copilăria mea a fost una fericită și lipsită de griji, sunt o norocoasă: am doi părinți și o soră mai mare cu șapte ani, care s-au asigurat că nu îmi lipsește nimic și care m-au susținut să fac orice mi-am dorit ca pasiuni și plăceri: de la tenis de câmp, până la tabere, participarea la diverse competiții și tot așa. I-am avut alături și pe bunicii mei, care m-au răsfățat ca la carte și care mi-au insuflat, alături de părinți, pasiunea pentru citit. Alexandra, în copilărie, a fost o fetiță cuminte (mama spune că, acolo unde mă punea, acolo stăteam), dar și destul de ofticoasă – nu-mi plăcea deloc să pierd sau să greșesc. A fost și o fetiță prea silitoare, gândind cu mintea de acum. Imaginează-ți că luam în ghiozdan nu doar manualele care îmi trebuiau în ziua respectivă, ci toate manualele din săptămâna respectivă, pentru că “dacă îmi trebuie, cumva?”

Important de menționat și se leagă și de cine este Alexandra astăzi, Alexandra mică iubea să spună povești și să vorbească – nu întâmplător, Alexandra mare a prezentat știri la radio, a vorbit la TEDx și a devenit trainer inclusiv de Public Speaking.

Apropo de întâmplări amuzante, când eram la grădiniță, educatoarea ne-a cerut niște crizanteme, ca să le desenăm. Când am venit acasă, mama m-a întrebat: “Și, mamă, au fost bune florile?”, la care eu am răspuns foarte serioasă: “Of, măi, mamă, nu ni le-a cerut ca să le mâncăm, ni le-a cerut ca să le desenăm.”

Cât despre întâmplări care mi-au rămas în suflet, prima amintire care îmi apare este când mergeam cu mama, tata și sora mea, în fiecare Duminică, la Metro – era unul din momentele mele favorite ale săptămânii, pentru că era momentul nostru în familie și pentru că puteam să cumpărăm orice aveam poftă.

Astăzi, îmi place să cred că Alexandra mare e mai curajoasă decât Alexandra mică, un pic mai relaxată în legătură cu a greși sau cu a fi prinsă nepregătită, însă la fel de conștiincioasă și vorbăreață. După cum spuneam, pasiunea pentru vorbit mi-a devenit carieră și cred că și în privința asta sunt extrem de norocoasă: am putut să fac, dintotdeauna, ca meserie, ceea ce am iubit.

2. “From radio to training & coaching” – asa sună o postare pe profilul tău de social media care mi-a atras atenția și simt că sunt multe povești în spatele acestei propoziții. Un mix creativ bun și pasiuni transformate în activități zilnice. Cum s-au întâlnit toate 3 și când ți-ai dat seama ce vrei să faci mai departe / să urmezi ca misiune de viață?

Am menționat deja că îmi plăcea să spun povești încă de la grădiniță și vorbeam mult. Asta m-a făcut ca și la școală și, ulterior, la liceu și la facultate, să particip la orice presupunea activități de vorbit în public. La liceu am descoperit debate-ul, care, pentru mine, a fost life-changing. La 16 ani, îmi descopeream vocea și îmi creșteam curajul de a o face auzită. Nu știam atunci, dar cred că debate-ul a fost primul pas către ceea ce avea să devină cariera mea în radio și, ulterior, în training.

În radio am ajuns…printr-un semn de la Univers. Cand eram în facultate, aveam un iubit. El a vazut la TV o reclamă la o școală de televiziune și mi-a spus: “Iubita, și-așa vorbești mereu de parcă ai fi la televizor, n-ai vrea să urmezi școala asta?” – în momentul ăla, am simțit cum se face un declick – a doua zi am vorbit cu părinții și m-am înscris la școală. Apoi, profesoara mea de dicție m-a recomandat la un post de radio care nu avea departament de știri, dar voia sa îl creeze și avea nevoie de începători – am dat probă de voce, m-au luat în perioada de probă și, ulterior, m-au angajat.

În paralel cu radio-ul, pentru că știam cât ma ajutase pe mine Debate-ul, mi-am dorit să dau asta mai departe către alți tineri, așa că am început să țin traininguri de Debate și, ulterior, de Public Speaking. Aici m-a ajutat mult tatăl meu – el devenise coach și punea foarte mare preț pe arta facilitării, despre care a început să mă învețe. Bineînțeles, m-au ajutat și cei care mi-au dat oportunitatea de a ține aceste traininguri, la început: fondatoarea Learnity, Silvia, Fundația Calea Victoriei și fondatoarea Rubik School, Luiza. Ulterior, prin intermediul Speakings, am devenit antrenor de Public Speaking și mi-au fost revoluționate cunoștințele și metodele pe care le aveam în domeniu. Iar când am simțit că, în radio, mi-am atins limita, am decis să devin trainer fulltime și am avut, din nou, noroc: am intrat în echipa Learning Architect, mulțumită căreia sunt un trainer și un om mai bun.

De-asta îmi place mie să spun că sunt cine sunt astăzi și mulțumită oamenilor-far din viața mea: toți acești oameni care au văzut în mine poate mai mult decât vedeam eu și care m-au ghidat spre misiunea mea (și sunt mai mulți decât cei menționați aici – fiecăruia dintre ei le sunt extrem de recunoscătoare). Cred ca am început să simt că mi-am descoperit misiunea în momentul în care am început să lucrez la radio și să țin traininguri. Cât despre coaching, a fost un parcurs firesc – tata, fiind coach, m-a inspirat să îi urmez calea.

3. Ce recomandări ai face unei persoane care își dorește să lucreze la radio? Contează o facultate de profil (repere tehnice) și / sau talentul combinat cu muncă?

Din experiența mea, contează, într-adevăr, să urmezi o școală sau cursuri de profil. Acolo nu doar dobândești cunoștințele și abilitățile necesare, ci îți construiești și networking-ul de care ai nevoie ca să poți obține, apoi, un job în domeniu. Lumea radio-ului și lumea media sunt destul de mici (sau cel puțin așa le percep eu) și-atunci contează să cunoști oamenii potriviți, la locul potrivit – nu în sensul de “pile”, ci de recomandări. Talentul e și el important, dar nu mai important decât munca – totul se învață.

4. In (anumite) situații din viață suntem suma acțiunilor și a deciziilor luate pâna la acel moment. Cum poți deține “mai mult control” asupra “fumului” care apare în viață?

Oh, m-ai prins într-o perioadă a vieții în care învăț să dau drumul controlului. În general, sunt persoana cu planurile, care se pregătește inclusiv pentru cel mai negru scenariu (ții minte teama mea, de mică, de a nu fi prinsă pe nepregătite?) – însă, viața m-a învățat și încă mă învață că nu poți fi mereu pregătit/ă, oricât ai încerca tu (e o vorba care spune că viața e ce ți se întâmplă în timp ce îți faci planuri). Ce cred că putem face fiecare dintre noi este să lucrăm cu și la noi, astfel încât să fim conștienți de noi înșine – să ne știm valorile, limitele, să le putem comunica în mod sănătos – cunoscându-ne astfel și lăsându-i și pe alții să ne cunoască, vom face cele mai bune alegeri, cu resursele pe care le avem la momentul respectiv – și asta e tot ce putem cere de la noi. Totodată – și cred asta foarte mult – viața nu e despre ce ți se întâmplă, ci despre ce faci cu ce ți se întâmplă. Ori, dacă ne cunoaștem noi pe noi și lucrăm cu și la noi, vom avea resursele necesare pentru a face față situațiilor care vin din exterior. În general, ce mă ajută pe mine, atunci când mă confrunt cu o situație neprevăzută, e să îmi conștientizez resursele, interioare și exterioare și să mă uit la soluții, la ce pot face, la ce ține de mine. Chiar și într-o situație care nu e în controlul meu, tot e ceva ce ține de mine. Pe asta aleg să mă focusez și asta le recomand și altora, când sunt întrebată.

5. Care este întrebarea pe care ți-o adresezi înainte să începi o acțiune (fie că este vorba despre construcția unui discurs / a unui training / a unui proiect etc.) Daca nu există o întrebare, atunci poate există un gând – ce îți spui, cum pui situația în context, care este atitudinea ta?

Una din întrebările pe care mi le adresez este: “Ce vreau să obțin? Cu ce vreau să rămână oamenii (dintr-un discurs sau dintr-un training/proiect?)”. Îmi mai spun că nu este despre mine, este despre ceilalți, în sensul în care focusul meu, a propos de atitudine, este asupra oamenilor implicați.

Dacă vorbim, însă, despre o acțiune care mă vizează strict pe mine, atunci mă întreb dacă ea este în acord cu valorile și nevoile mele, dacă îmi face bine sau nu, ce câștig și ce pierd, ce sunt sau nu sunt dispusă să fac.

6. În urmă cu mulți ani, ai fost antrenor de discursuri la Speakings, iar înainte de asta concurent in finală cu un discurs cu o recuzită specială. Asa ne-am și cunoscut, virtual pe vremea aceea, deoarece treceam printr-o grea pandemie. Trainerul meu de atunci, Andrei Dicher, mi-a transmis că mi-ai apreciat discursul pe care l-am susținut și eu în prima etapa și asta mi-a oferit încă un boost de încredere. Știam ca faci o treabă excelență, că ești dedicată oamenilor cu care lucrezi.

Ce îți amintești din acea perioadă / cum a fost pentru tine experiența de antrenor?

Așa cum menționam și mai devreme, experiența Speakings, pentru mine, a însemnat, în primul rând, o revoluționare a conceptelor și metodelor în Public Speaking. Iar experiența de antrenor a fost picătura care m-a umplut de încredere, astfel încât să devin trainer fulltime. Îmi amintesc că primii oameni pe care i-am antrenat au spus despre mine că sunt un antrenor cu Suflet. Am știut, atunci, că fac bine ce fac și mi-am dorit să fac asta pentru cât mai mulți. Crezul meu este că fiecare om are o voce, e nevoie doar să și-o descopere, alături de curajul de a și-o face auzită.

7. Se spune că avem pe zi peste 70.000 de gânduri, dintre care 70% sunt negative. Când avem de susținut o prezentare, mintea noastră găsește o listă de scenarii care nu ne sunt chiar benefice pentru situația dată.

Daca ar fi să ne oferi un KIT SOS esențial (survival kit), astfel încât să inlocuim scenariile negative și care să ne dea acel entuziasm / stare de bine dinaintea susținerii prezentării, care ar fi?

Pot să împărtășesc ce a funcționat pentru mine, în primele mele zile ca prezentatoare de știri la radio. Vezi tu, pe mine mă ajută să văd oamenii, când le vorbesc. Așa, pot să le văd reacțiile și să mă adaptez pe măsură. Doar că, la radio, nu îți vezi publicul. Așa că eu mi-l imaginam. Și ce îmi imaginam erau oameni care, la prima bâlbă, își dădeau ochii peste cap și spuneau: “Ia-uite-o și pe fata asta, cine o fi adus-o la radio, când ea nu e în stare să lege două vorbe?” – drept urmare, aveam emoții mari și, bineînțeles, nu doar că mai dădeam bâlbe, dar prezentam știrile ca un robot. Tata a fost primul care mi-a spus, atunci: “Alexandra, tu ești acolo ca să le livrezi oamenilor un mesaj, nu e despre tine, e despre ei. Concentrează-te pe a le livra mesajul, câtă vreme faci asta, ți-ai făcut treaba.” Din acel moment, de fiecare dată când mă așezam la microfon, îmi repetam în minte, ca o mantră: “Nu e despre și pentru mine, e despre și pentru ei.” Sigur că nu a funcționat peste noapte, la început a fost “Fake it ‘till you make it” – la care s-a adăugat sfatul Alinei, redactorul-șef: “Prezintă știrile ca și cum le-ai povesti prietenilor.” – a fost cu mult trial and error, dar, într-o zi, fără să îmi dau seama când s-a întâmplat, am conștientizat că sunt relaxată, ba chiar jucăușă și că îmi place modul în care sună știrile pe care le prezint.

Apoi, la Speakings, am întâlnit idei similare: ca totul pornește de la mindset și că mindsetul potrivit este: prezentarea ta e un cadou pentru ceilalți, nu e despre tine, e despre ei. Vorbește-le oamenilor ca și cum ei te iubesc și sunt prietenii tăi. La acest mindset se adaugă și pregătirea: dacă îți interiorizezi discursul, în loc să îl memorezi și dacă știi cum să îl repeți eficient și îl repeți, tu vei controla discursul, nu el pe tine. Deci, survival kit-ul pe care îl recomand și pe care, după cum bine vezi, l-am învățat și eu de la alții, l-am aplicat și funcționează, este: ține minte că vorbești pentru ceilalți, nu o face despre tine și pregătește-te eficient: interiorizează discursul, nu îl memora și repetă, repetă, repetă. Efectul, pe care l-am și simțit la TEDx, de altfel, e că discursul se va spune singur, lăsându-te pe tine să te concentrezi asupra conexiunii cu audiența.

8. Peter Drucker spune că “Miracles are great, but they are so unpredictable”, în traducere “Minunile sunt grozave, doar ca nu te poti baza ca vor aparea fix cand ai nevoie de ele”. Cum rezolvi cu succes situațiile de criză?

Pff, în primă fază, îmi dau voie să simt ce am de simțit în criză: panică, frică și așa mai departe. Sunt emoții firești, pe care e bine să le acceptăm, în loc să le ignorăm. Secretul e să nu stăm prea mult acolo. Adică îmi setez și un termen limită pentru a sta în aceste emoții: astăzi și mâine mă panichez, îmi conștientizez teama, simt orice am de simțit, de poimâine caut soluții. Și, de poimâine, mă uit la ce pot eu să controlez și fac ce ține de mine. În terapie am învățat că tot ce putem e să ne facem partea. Așa depășesc cu succes situațiile de criză: făcându-mi partea.

9. Excelența depinde de ideile minore sau de o idee mare/ complexă repetata cu imaginație in diverse feluri?

Interesantă întrebare. Cred că excelența vine din orice idee, mică sau mare, atâta vreme cât crezi în ea și faci tot ce ține de tine ca să o duci până la capăt.

10. Prin definiție, învățarea lărgește perspectivele oamenilor. De ce totusi, avand la indemana atătea canale de învățare, atât open, căt și profesionale, prin observare directă și activă – oamenii nu mai au disponibilitate de învățare ca acum 10 ani?

Din experiența mea ca trainer la Learning Architect, am observat că oamenii au disponibilitate de învățare, atâta doar că e nevoie să își identifice stilul lor preferat de a învăța și subiectele despre care îi pasionează să învețe. Contează la fel de mult cum gândești și facilitezi o experiență de învățare. Dacă o faci dinamică și interactivă, chiar și oamenii “trimiși” la un training (în loc să aleagă ei să participe), ajung să se bucure de acea experiență și să își ia din ea lucruri utile, pe care să le folosească, ulterior, în viața lor de zi cu zi, personală și profesională.

Trăim într-o lume în care suntem bombardați de informații și surse de învățare și în care viața se desfășoară într-un ritm extrem de alert, iar asta e o monedă cu două fețe. Pe de o parte, e extraordinar că avem acces atât de ușor la atât de multe lucruri. Pe de altă parte, dacă nu ai o motivație intrinsecă pentru a învăța despre un subiect și dacă nu știi cum înveți cel mai eficient, atunci va fi provocator să fii autonom/ă în învățare. Te vei lăsa prins/ă de activitățile de zi cu zi și vei găsi, de cele mai multe ori, ceva mai important sau mai urgent de făcut. Din fericire, însă, există și această variantă de a apela la un sprijin, respectiv la un trainer, caz în care nu te mai preocupi de întrebările: “Ce informație să selectez și cum să învăț?” (altfel spus, “De unde o apuc?”), doar că, așa cum spuneam, e foarte important cum construiește și facilitează trainerul respectiv expeiența de învățare.

11. Ce ai face tu într-o organizație pentru a motiva / încuraja oamenii să intre pe platformele de învățare / să mearga la cursuri – să fie mai deschiși (să le revină apetitul)?

Oh…o să îți spun cum văd eu contextul ideal: în primul rând, le-aș da TIMP pentru învățare. Degeaba le pui oamenilor la dispoziție platforme, dacă ei sunt atât de acaparați de taskuri, încât nu au nici timpul, nici spațiul mental necesar pentru a învăța. Iar dacă le-aș pune la dispoziție traininguri față în față sau online, m-aș asigura că, în zilele respective, sunt liberi, astfel încât să nu stea cu gândul la taskuri sau să se întrerupă ca să facă un task. În al doilea rând, indiferent dacă învață autonom sau participă la traininguri, aș organiza conversații constante de follow-up, chiar de coaching, în echipă sau individuale, în care să discutăm nu doar despre ce au învățat, ci mai ales despre cum aplică ceea ce au învățat – ce le e ușor, unde au provocări etc; asta cred eu că e, la ora actuală, cea mai mare durere în organizații: puține investesc în follow-up și-atunci impactul unei experiențe de învățare e mai mic: învățăm prin repetiție, deci, dacă vrem ca un anumit instrument, o anumită metodă, să ne devină obicei, e nevoie să ne reamintim constant despre el/ea și să o aplicăm constant și conștient.

Apoi, bineînțeles, aș avea grijă ca experiențele de învățare să fie dinamice și interactive (se poate realiza asta și pe platforme de e-learning, dacă știi cum) – astfel încât oamenilor să le facă plăcere să învețe. Și, desigur, i-aș implica în crearea experiențelor de învățare – adică aș face analiză de nevoi, aș organiza focus group-uri, astfel încât să mă asigur că le ofer experiențe de învățare care au sens pentru ei.

12. Un gând de final pentru cititori/privitori – sau poate ceva ce dorești /simți să adaugi la această discuție:)

Închei cu o întrebare pentru cititori/privitori: Ce anume din ce am împărtășit aici e util pentru voi și cum o să folosiți? Chiar dacă răspunsurile nu vor ajunge la mine, vă ajută pe voi să conștientizați ce luați cu voi și, mai ales, cum o să aplicați. Ce să fac, trainerul & coach-ul din mine nu se pot abține, haha.

Daniela, îți mulțumesc încă o dată pentru oportunitate, a fost o bucurie pentru mine să-ți citesc întrebările și, mai ales, să răspund la ele.

Pe curând!